Pinguinul

de Nicolae Labis

Stau si tintesc cu ochiul mare si negru
Negura genunilor de sub mine.
Ma pregatesc sa mai avint in zborul cel mare
Si inca nu pornesc.
Ploile uda penele mele rosii
Si vintul imi infioara aripile ca pe niste flacari.
Eu stau si tintesc cu ochiul mare si negru
Negura genunilor de sub mine.
Ma gindesc ca saman cu o dimineata de toamna
Rece, umeda si insingerata de zori,
Irosind in tarina moderna
Bruma scinteietoare care va muri
Ma gindesc ca ma trec cu fiecare dimineata de toamna
Pentru ca sa revin mereu in alte dimineti,
Pururi la fel de rece umed si insingerat
Irosind scintei si tarina murdara.
Cind imi aplec capul sub aripa
Si-mi ascult gilgiirile rosii ale inimii.
Mi se pare ca aud trecutul vuind subtil
Razbind pana la mine si dincolo de mortile mele trecute.
Aud cum clipeste fluviul albastru
Si barca piticului Li Tai -pe cum trece incet.
Aud cintecul clopoteilor de aur de pe lira lui
Si dansul stelelor bete de sub glasul lui subtire pierdut si tulburator.
Apoi deodata aud gilgiind ceva, ca un pocal rasunator pe gitlej -
E piticul Li Tai - pe care se inalta in canalul aurit, sub stele
Mi se pare ca sint scapari de spada
Si trosnete de cupe ce se sfarma de tavan...
In clinchet de mandale galbene
Aud cum Francois canta un cantec de betie.
Vintul de chihlimbar vibreaza in cristaluri.
Si banii de aur rosii licaresc la fund...
Pribeagul Francois scapa spada si adoarme cu fruntea in podea
Si viseaza ca streangul il cheama, si rade prin somn.
Scot capul de sub aripa rosie si privesc -
Ma aflu pe ghetarul ratacitor al veacului meu,
Am trecut prin cele mai crancene furtuni
Si ma asteapta alte furtuni si mai crancene...
Mii de pinguini rosii bat din aripi, dezlantuiti,
Impingand ghetarul meu mai departe.
Si ghetarul insusi e parca un cheag de sange urias,
Haladuind fara rost
Prin oceanul in care s-a revarsat fluviul albastru si fluviul galben -
Eu stau si tintesc cu ochiul mare si negru
Limanul indepartat.
Maine ma voi avanta in sfarsit in zborul cel mare,
Ca sa-mi insemnez cu propriul meu sange dira rosie pe azur,
Sub ochii uimiti ai micilor pinguini rosii.
Desigur, nemarginirea ma va sorbi - Icarul nou -
Mieii pinguini vor tipa jalnic, filfaind dezlantuiti din aripi
Si cheagul de sange va pluti mai departe
Catre liman, in oceanul albastru si galben.
Apoi, ca o dimineata de toamna,
Voi veni din nou, ca aripi albe,
Ca sa-mi implinesc chemarea destinului.
La polul alb va lumina ziua alba
Si vor creste mari arbori, albi, cu poame de argint.
Pinguinii albi vor tipa din nou, a veselie, vazandu-ma
Si-mi vor da sa sorm vinul alb...
Eu voi canta cantece cristaline ca gheata
Si voi rade cu ras de sidef,
Apoi voi privi zapada calda
Cu culoarea alba revarsata peste tot, ca un drapel.
Imi voi vara din nou capul sub aripa.
Voi auzi galgairile amectecate ale inimii
Si voi canta odata, in gand,
Cantecele multicolore si departate ale trecutului -
Imi voi scoate capul sa privesc,
Ochiul meu mare si negru nu va mai vedea nimic
Si cu curajul deznadajduit pe care-l am in sange
Voi porni impetuos in ultimul zbor.
Ma voi duce ca odinioara, dar mult mai departe, spre infinit
Si-mi voi urma ultima data soarta miticului Icar.
In urma mea, poate albul va fi patat cu albastru
Albastrul iar cu galben, galbenul cu ros.
Omenirea poate isi va incepe viata de la cap
Ca trosnete de scantei si tipete de pinguini.
Si chiar daca spiritul meu va mai pluti peste toate
Pamantul inimii mele pururea nu va mai fi.





Pinguinul


Aceasta pagina a fost accesata de 2270 ori.