Roman comun

de Nicolae Labis

1.
Se vad din parc sclipind la ceasul de amurg
Cupolele clopotnitelor aurite.
Ei merg incet si pe alei in valuri curg
Perechi ca ei, perechi domoale si grabite.

In fund se sterge umbra muntilor Carpati.
Nu-i nici o soapta. Totu-i mut. Si mintea tace.
Ei merg incet inlantuiti si tulburati
De seara lina cu lumina si cu pace.

Dar deodata a pornit sa bata-un vant,
Un rece vant infiorand multimea toata.
Primejdios, au prins cu graiul surd si frant
Marile clopote in clopotnite sa bata.

Ea langa dansul s-a lipit cu ochii largiti,
Oh, inveseleste-i, luminoasa inserare
Mai da-le-o clipa s-o traiasca fericiti,
Cat bate-n turla ceasul greu: mobilizare.

2.
Si iata parcul zguduit ca un bolnav
De tusa vantului tomnatic si de bura.
Si iata, parcul l-au stropit cu ros jilav
Frunzele moarte ce fosnira si cazura.

El a plecat c-un tremur scurt, nervos in pas,
Impleticindu-se-n mantaua soldateasca.
Si-n pieptul ei deschisa-o usa a ramas
Ca sa o scartaie-acest vant si s-o izbeasca.

El a plecat si de acum urechea ei
Glasul lui plin, galgaitor, n-o sa-l auda.
Si-i numai ploaia siroind peste alei.
Prin pomii uzi, in paru-i ud, pe banca uda.

Tot ce-a fost simplu, de-nteles, a fost ca ieri,
Ce-ngrozitor de incalcita-i vorba mane!
Cad frunze moarte, frunze moi, fara puteri,
In parcul ud, peste alei, pe banci batrane.

3.
Intors tarziu, el a trecut prin parcul ciung
Cu arse crengi si arse banci si garduri arse.
El s-a intors trecand tarziu prin parcul ciung,
Dar bratu-i drept din batalii nu se intoarse.

El se-ndrepta spre strada veche, pregatit,
Cu vorbe bune, sa le aiba la-ndemana -
"Ce-nseamna o mana cand atatia au murit?
Doar poti trai la fel de bine fara-o mana!"

Era o noapte fara luna si sfarsit,
Pe strada plina de ruine si tacuta.
De-aceea poate noaptea-ntreaga n-a gasit
Casa ei veche si atat de cunoscuta.

Cand norii palizi luminau in zori de zi
El a-nteles ca n-are cui sa-i mai vorbeasca.
Sa-i spuna cum ca si c-o mana poti trai
Si ca el vrea si fara-o mana sa traiasca.

4.
Ani au trecut, s-au sters ruine, s-au urcat
Noi case-n strazile pustii, rani vechi sa stranga.
Mi s-a parut acest roman c-am descifrat
Schitat stangaci intr-un dosar, cu mana stanga.

De fapt sunt cifre despre strunguri si masini.
Da-s tremurate. Cel ce-a scris n-o sa mai poata.
Fara de mana ce-i acum sub radacini,

Si dimineata, inainte de birou,
Prin hala larga, vuitoare, omul trece
Si-i pare-o clipa ca s-a-nzdravenit din nou
Si mangaie induiosat metalul rece.

Dar seara cand prin parcul larg paseste rar
Printre perechi de-ndragostiti, i-s mohorate
Privirile, si toate fetele ii par
Ca-s guralive, ba chiar sterse, chiar urate...

5.
Om simplu care ai uitat candva sa razi
Si-abia acum inveti sa razi a doua oara,
Pe tine alte bucurii te reaprind
Punctate des de-amaraciunile de seara;

Om bun ce-n suflet porti cu truda un sicriu.
Nu plangi. Atunci de ce-ti lasi sufletul sa planga?
Cei ce urasc omul intreg si omul viu
Pot fi loviti din rasputeri cu mana stanga.

Chiar daca astazi mana nu mai creste-n loc,
Cu timpul ranile din suflet se ogoaie,
Asa precum pamantul ars si supt de foc
Intinereste-n inverzire dupa ploaie.

Si a plouat. S-au revarsat cu darnicie
Tumultoase ploi in suflet, pe campii.
Invata-ti stanga o iubita sa mangaie,
Stanga cu care poti acum sa lupti, sa scrii.





Roman comun


Aceasta pagina a fost accesata de 2207 ori.