Ana-Maria

de Nicolae Labis

Iata din nou gara, vagonul, patul cald,
Sirenele, la geam luminile, o scara de matasa,
Duduie sinele, in apele lumii ma scald -
Bucurestiul e-n urma, alerg catre casa...

Nici o fata nu m-a petrecut cu suras intristat
In urma numai fluturarea de brate straine...
Alerg singur cu linistea, cu linistea ce s-a lasat
Sporita de cantecul rotilor repezi pe sine.
...
Prietenii rad, vinul e galben si greu,
Viscolul flutura-afara-a zapezii vapaie
Geamu-si sclipeste-n rastimpuri si pe sufletul meu
Verzile flacari strivite sub roti de tramvaie.

Oamenii beau ca si-aseara, ca ieri, ca oricand
Oamenii rad- Nicolae, azi ce te-ntristeaza?
Spune, pe frunte ce cuta straina de gand
Aripa cernita-si aseaza?

Mama mi-a scris o scrisoare cu scris apasat
Cu litere mari si cu miros de fan, de dumbrava;
Mama mi-a scris ca de-o vreme, in sat
Invatatoarea-i bolnava, e foarte bolnava.

Poate ca-n vreme ce tu strangi in palme-un pahar,
Ana-Maria cu palme crispate pe buza
Duce paharul cu apa si simte in piept
Spuza de jar si de moarte, acidica spuza.





Ana-Maria


Aceasta pagina a fost accesata de 2048 ori.