Eminesciene

Eminesciene

de Nicolae Labis


As vrea sa adun in sufletul meu
Fiecare frunza vesteda, ce o lasa, fosnind,
creanga teiului,ca o coroana
Pe piatra rece, sub umbra teiului tau sfant,
As vrea sa ard ca tamaia prinosului
Sub gavanele dureroase de bronz ale ochilor tai.
Un grup de maici, in negru cu iz usor de negura,
Au spus vorbe banale si s-au rugat o clipa pentru tine.
Dincolo de zidurile cimitirului, se zvarcoleste o hora vesela,
Dincoace, la un mormant, un popa canta un prohod si-i atat de trist...
Seninul inalt picura printre crengi
Cu umbra si lumina
Gazele, inviorate de ultimele zile ale toamnei
inalta pe florile rosii de deasupra ta -
Se imbata ultima data cu soare si parfum - inainte
De a pieri ucise de gerurile albe
si nu stiu ca tu dormi sub florile rosii,
si nu stiu ca-i toamna si ca vor muri.
Nisipul straluceste sub frunzele cazute -
Cati ani sunt de atunci, de cand tot cad pe nisipul tau?
O clipa sau o vesnicie - tot una.
Spiritul tau dainuie la fel deasupra ierburilor si frunzelor.
Asculta veselia noastra trista,
Aspira fumul de lumanari si tamaie
si priveste trist zilele - desantate calugarite negre...

De ce-i atat de putina poezie pe mormantul tau cenusiu -
Pe mormantul poeziei tale,
Tu, cel mai mare poet si cel mai mare roman?
E timpul sa plec;
Iarta-ma, batrane prieten, ca nu mi-am scos sapca in fata ta,
Dar fruntea mea n-a cunoscut sapca -
Iarta-ma ca nu mi-am facut cruce
in fata ta, pentru tine,
Dar eu, nefericitul, nu cred in nimic.
Nu ti-am adus paos sfintit
Pentru ca diseara am sa-mi beau ultimele parale, pan'am sa cad -
si-mi voi inchipui ca am baut cu tine!
Dar ia-mi sufletul meu nesfarsit, saraca cununa
si incolaceste-l in jurul tau sau deasupra ta, cum vei crede,

Eu sunt ultimul poet si ultimul taran,
Eu sunt ultimul om si ultimul poet
Care te cant,
Sunt ultimul poet al taranimii
si-s ultimul poet ce te mai canta.
Voi fugi, voi fugi, mi-i de-ajuns -
Daca mai stau o clipa aici ma narui...
                *
Vreau sa curg ca o turbure apa
galgaind peste intinderea ta!
in acest ceas de tarzie-ntomnare
trist, nefiresc insorit.
Vreau s-adun frunzele teiului, molcum,
pieptul meu plin sa te cheme, durut,
sa ma aplec ca o cununa modesta
peste mormantul tau, mut.

Vreau sa ard cald, ca tamaia sfintita,
in a tale goale gavane de ochi,
si sa urc trist cum e fumul subtire
peste intinderea ta.
Printre crengi - curge seninul de toamna
scanteieri curg printre umbre mladii
si pe-ascuns, peste rosul florilor de pe groapa
gazele repezi se-abat
si nu stiu, somnul ca-ti zace sub floare,
ca-n curand florile rosii si-alaturi
gazele-n ger s-or topi -
uite dar luce sub frunze nisipul
cum de-atunci luce mereu intristat...





Eminesciene


Aceasta pagina a fost accesata de 877 ori.