Mihail Sadoveanu
de Nicolae Labis
I.
Eram intr-o padure uluitor de vie, intr-o padure care soptea
inabusit. Si iata ca padurea in iarna, argintie, cu soapta ei,
mi l-a reamintit.
Izvoarele, sub panze de gheata, delicate, se leganau la vale,
pe nevazutul prund, si in lumina sobra, cu pini si nestemate,
cantau unite intr-un cor profund.
In zboruri rotunjite, taiau mari pasari slava; un farmec de
poveste se rasfira sub cer; parea zapada calda si moale ca
otava, dar zarile sclipeau la fel, sever.
Cu vanturile-n coarne, in goana nebuneasca, zburau
navalnic cerbii pe fragedul polei. Era acolo-ntreaga padurea
romaneasca, si el pasea incet prin iarna ei.
II.
Mi-au mai ramas in minte franturi din timpurile duse? Treceam
tacut sub nouri in umbra unor oi. Ce-am mai pastrat din
raza privirilor senine, din sufletul copilului vioi?
Era flamand copilul si oile flamande, dar florile si pomii
luceau in chip si fel. Tinea copilul cartea cu palme
tremurande. Citea despre Lizuca si-un catel.
In jurul lui, padurea vuia ametitoare si gazele prin ierburi
fosneau adormitor. Plangea mioara alba cu plansete amare
si, trista, schiopata de un picior.
O mangaia copilul cu ochii si cu gandul, pe cand murea
mioara bolnava, pe nisip. O tragica balada canta prin ramuri
vantul, o Miorita-ntoarsa in alt chip.
III.
Copilul si mioara s-au sters din amintire, razboiul peste toate
a pus un val de fum. Si seceta sapase mai multe cimitire... Pe
drum un baietan pasea acum.
Venea din targ spre sate, purtand noi intelesuri, spre-a
le-mparti in ceata ursuza de tarani. Venea sa despleteasca
stravechile eresuri, un comunist de 16 ani.
Se minunau taranii vazand ca nu se teme de ei, de departare,
de osteneli, de ger. Ei nu stiau ca visul ii da puteri, pesemne,
cand se visa atunci un "clont de fier".
Si daca totusi drumul ii ostenea faptura, vorbea cu Sadoveanu
in gand, si-l asculta. Miez fraged de rasura ii inflorea iar gura,
si se-ndrepta si pasul, si chipul ii sclipea.
IV.
Trosnesc butuci in vatra. In rafturi dorm volume visandu-si
existenta inchisa intre foi. Pe-un geam patrunde lacul cu
luminoasa-i lume, sopteste-n cupe vinul cu sopotele-i moi.
E-n fata mea, cu parul din flacari de zapada, cu ochii plini
de pacle si plini de-nseninari; o alba inflorire de visini in
livada, minunea licaririi unei zari.
Nu are nici o varsta. In el sunt mii de oameni, si-ntr-insul
anii proaspeti cu totii s-au pastrat ... Tot pusti raman. Ma aflu
acum la un examen si vreau s-arat ca nu-s intimidat.
Sentinta o sa vina. Oricare-o fi, totuna. El pentru mine-i apa
vrajitelor fantani. Il voi slavi in cantec cum pot slavi doar
luna, iubindu-l ca pe muntii, natalii mei, batrani.
(1956)
Mihail Sadoveanu
Aceasta pagina a fost accesata de 2373 ori.
