Muntii

Muntii

de Nicolae Labis


Batranii mei, muntii mei,
pangariti de-atatea versuri proaste
tare mi-a fost dor de voi!
Nici un an n-am trecut pe alte plaiuri.

Si cantecele voastre vaste,
Euritmia turmelor line de oi,
Cerestile voastre alaiuri de pasari,
M-au adus ca pe-un manz neimblanzit inapoi.

Dar mai presus de toate e Suha,
raul hipnotic
Cu pururea murmur sporit de ecoul mereu!
Suha cea repede, Suha, de o monotonie mareata.
Curge in fiecare vina a sufletului meu.

Semeata voastra-ntindere si-acuma
Ma cerceteaza cu ochii severi de mangal.
Stiu bine c-ati venit pe lume
Purtand si voi pe buze monstruoase
Dispretul suveran pentru tot ce-i banal.

Batranii mei, duc clocotisuri rosii,
Trecandu-ne prin suflete
Ne-am invatat sa nutrim
Indoita iubire umana
De banal si sublim.

Pe malul Suhai sunt cabane albe,
Straine altadata harmonicile luneca pe sat,
Sant rasete si voci obisnuite
Nascand un farmec plin, infiorat.

Si gandul ne scapara-alaturi sub cerul de luna,
Raul hipnotic culege-n oglinzi miscatoare
Umbrele noastre pe paturi de sur minereu,
Ascultam Suha cum suna, cum suna,
Raul maret monoton care suna
In fiecare vina a versului meu.




Muntii


Aceasta pagina a fost accesata de 1144 ori.