Rapsodia padurii

de Nicolae Labis

I. Locuri si intamplari
lui I.Raicu


I.
Tu urci din sesuri, din orase vii,
si-n suflet porti nelinisti citadine.
Eu m-am desprins din muntii vinetii,
Cascade vuitoare port in mine.
Ai suferit, cum intr-un fel si eu
Am suferit atatea nopti si zile
De-aceea straluciri de minereu
si tu porti in rotundele pupile.
Ne-am prins candva de mana sub o stea,
Iubeam aceeasi stea si numai una,
si pasii ne-am alaturat, asa,
Pentru un timp, ori pentru totdeauna.
Desigur, nu puteam iubi la fel
Padurea care mi-i a doua mama,
Care-n frunzis de-arama si otel
Frematator la ea mereu ma cheama.
Pe tine te chema spre ea un gand
si-un dor cu dulci fioruri furtunoase,
Dar eu o am si-o tin aici, oricand,
Sub tampla, si-n rasinele din oase.
Prietene, vezi azi din nou, noi doi,
Suind pe firul apei zbuciumate,
Pana acolo unde-n lung suvoi
Valtoarea urlatoarelor se zbate,
Sa ne oprim pe creste cu bradet,
Sub horbota zapezii sclipitoare,
si glasul amintirilot, incet,
Sa ne-nvaleasca-n falduri de ninsoare?

II.
Un vant prin cetini serpuie spre-aiurea
si flacari verzi de vasc s-aprind in brazi.
Prietene, aceasta mi-i padurea.
Parca ma vad copil. Era ca azi.
Pe-aceste parti pe unde se-nconvoaie
Drumul de fier pe cremene durat,
Atunci, in primaverile cu ploaie,
Urlau puhoaie-n goana catre sat.

Aici pe-un om l-a prins candva puhoiul
Tragea butuci cu boii spre oras.
S-au pravalit butucii, omul, boii,
in valul inspumat si naravas.
Nevasta alerga pe mal, smintita,
De mana cu copiii amandoi
Se tanguia cu fata impietrita:
- Copii, ce ne-om mai face fara boi?

Alt om cara aici un fag cu calul,
Sa-l duca si sa-l faca-n vai mangal,
si glodul toamnei siroia ca valul
A lunecat in glod batranul cal.
Cu osul mainii spart, cu fata pala,
S-a razamat taranul de-un copac
si-a fluierat spre calul mort, a jale:
- De-acuma fara cal eu ce ma fac?

Pricepi, nu omul mort, nu mana franta,
Ci boii-ntai, ci calul mai presus.
Ca omul la ce-i bun daca butucul
Spre vai nu poate fi in spate dus?
si daca-n targ n-ajungi ducand spre sara
Butuci vanjosi, stapanul negresit
N-o sa-ti mai dea otrava cea amara
Ce-o jinduiesti  porumbul mucezit,
Sa nu mai aiba nimeni bucuria
Sa vada cum copiii joaca-n usi
Cand mama, cu obrazul ca hartia,
Aduce-otrava galbena-n caus!


III.
Pe cand taranii se sfarseau de foame,
Pe cand de frig copiii se sfarseau,
in ambele castele, iarna, Voda,
si slugile, si cainii petreceau.
O intamplare mai pastrez in minte,
Vibrand din apa stransului trecut,
Cand Voda-a vrut sa ne cunoasca satul
si a venit chiar el de l-a vazut.

Se pravalea o iarna in putere
Pe muntii colturosi, crapati de ger.
O iarna ca sfarsitul unei ere
Numai nameti, fara pamant si cer
Țarani cu fete arse ca de soda
Se-nsiruiau tacuti ca la prohod.
Venea semet la vanatoare Voda
intre armii de caini si de norod.

- Latrati, tarani, ca Voda azi petrece,
si cainii nu-i ajung pentru latrat!
Ce, daca viscolul scanceste rece
in hornurile voastre de prin sat?
Ce, daca vantul degetele-si vara,
Obraznic, prin sumanul cu sparturi?
De nu latrati, lasati in urma dara,
insangerata dara prin paduri!

Eu am vazut privirile acelor
Care-au latrat de frig si foame plini.
Care-au starnit si-au haituit prin geruri
Jivinele din negre vizuini.
Sa nu mai aiba nimeni bucuria
Sa vada-n ochii de parinti si frati,
Cand se-ntorceau, rusinea si mania
in ochi atat de dragi si-nfometati!

IV.
Ani au trecut; razboiul a trecut,
A calcinat cu cranii albe muntii
si-atatea ganduri rele s-au zbatut,
S-au incalcit sub limpezimea fruntii
Alti ani trecura; craniile albe
S-au infundat spre-odihna, intre roci,
si-au prins sa-mi limpezeasca firul vietii
Noi voci, mult asteptate, calde voci.

Zburase seceta pe satul nostru
Cu nevazute aripe fierbinti,
Eu mai traiam o varsta-n care viata
Nestiutor iti rade, cu albi dinti,
Cu cata bucurie-am prins in palme
intaii stropi de ploaie mari si calzi!
stii tu ce bine-i dupa-atata vreme
in matca garlei iarasi sa te scalzi!

Stii tu ce bine-i sa privesti in zare -
Cu ochii fripti de-ai secetei arsuri
Cum dupa-atata vreme parc-asuda
Cu aburi grosi batranele paduri!
Sa te invarti prin sulitele ploii,
Sa vezi cum se dezdoaie-ncet, jilav,
Un fir de iarba surazand luminii,
Precum un om dupa un somn bolnav!

Cand mari nevoi ti-apasa greu pe umeri
Nu mai gandesti la vechile mahniri
Acum cand bune ploi intunecoase
Au luminat pamantul cu-nverziri.
Durerile ce-odata cariara
Padurile, in mine-au rasunat...

Atat doream sa nu se-ntoarca iara
Cu hohote vrajmase peste sat,
Sa nu mai aiba nimeni bucuria
Sa vada cum copiii joaca-n usi
Cand mama, cu obrazul ca hartia,
Aduce-otrava galbena-n caus!

Ti-am povestit candva cu atata truda
Partidul si-a urnit in sat un drum.
Venind tarziu si ostenit acasa,
Parca-l mai vad pe tata si acum.
Pe-atunci visam la fapte mari de arme,
La un haiduc calit si legendar
El colindase satul ziua-ntreaga,
Sa imparteasca foi dintr-un ziar,
Desi visam povesti cu cerbi si ciute,
Eu sufeream tacut, induiosat,
Cand foile ramase nevandute
Ingandurat, le aseza pe pat...

Ma framantam: pentru atata treaba,
Pentru aceste teancuri mari de foi
indura tata drumuri lungi si foame.
Nopti nedormite, vanturi reci si ploi?
Pentru atata umbla sa-l omoare
Talhari fugiti in muntii cei salhui,
Pentru aceste teancuri de ziare
E vesnic incarcata pusca lui?

Sunt parca iar in vremurile-acele,
Aud cum brazii-n munti se prabusesc,
Vad ale pustii magice otele,
si tatii cu sfiala ii soptesc...

- Eu, tata, nu intelegeam prea bine
Ce de la tine-am inteles candva
De ce si noaptea catre carabina
Crispata mana ta se intindea.
De ce, bolnav, doreai cat mai devreme
Sa scapi de perini, doctorii si ceai,
De ce, in somn, cand aiurai de febra
si prin delir cu cienva luptai!
Nu am cuprins intregile-ntelesuri,
Din patul tau cand iarasi te-ai dat jos
De ce pasind pe drum, slabit, cu grija,
Erai la fata-atata de voios
Azi inteleg
si mai erau ca tine
Din cati erau s-au inmultit mereu.

Azi daca trec pe-ncovoiate sine
Vagoanele cu lemn vanjos si greu,
Daca atatea glasuri vii de munca
Din munti in munti prelung s-alunga-asa,
Daca-a fugit din satul nostru foamea,
in toate este mana lor si-a ta.
Fii binecuvantat, ca visuri sfinte
Sadeai in noi, platind cu al tau chin.
Tovarase, prietene, parinte,
Padurilor si tie ma inchin.

V.
O seara stravezie s-a lasat.
Ca ochi de foc s-aprind in fundul vaii
Luminile ferestrelor din sat.
Pe drumul gol de sanii, zurgalaii
Au amutit si uite cum coboara
Un ceas de taina cand in muntii grei
Salbaticiuni sfioase trec prin sara,
Pe sub troiene-n trap starnesc scantei,
S-avanta-n joc de blanuri moi, apuca
Clestarul serii-n coarne, ca in clesti,
Cap langa cap s-alatura in goana,
Cu gafait de soapte omenesti.
Prin arborii de plumb isi cerne luna
Lumina deasa-n aerul fluid.
La marginea poienii luminoase.
Pe care-n ziduri codrii o inchid,
Paraul unde vinete-si framanta
Sub scoarta dantelata migalos
Si-n cadentari neregulate-i canta
Acestui dans salbatic si duios,
Intreaga vale-n cant o infioara,
Ca pe-o cutie-albastra de vioara
Isi tremura pe nevazute strune
Cu galgait bulbucii suferinzi,
Si-n copci deschide-a apelor oglinzi,
Sub alba sarutare-a sorei lune.

Incovoiata spre parau o umbra.
Sau vietate s-a miscat, cumva?
Ea s-a miscat adancul glas s-asculte.
Sau s-a miscat spre unda sa o bea?
O vad acum - ea are ochii umezi,
Ce-amesteca o spaima cu porniri
Tulburatoare, care fac sa-i joace
Narile ei largite si subtiri;
Si vantul, aspre degete trecandu-si
Prin blana cu mari umbre de taciuni,
Cutremura faptura caprioarei,
Faptura tinerei salbaticiuni.

Cand, uite-l sus, pe muche se arata
Un tap semet, in vant adulmecand.
Pe fruntea lui inalta, ridicata,
Coarne-ascuttie-si despleteste-n vant.
Cu pasi usori, cu pasi inceti, coboara ...
Tresare cand il vede caprioara.
Copitele-i se scutura si fug.
Dar pasii n-o mai duc pe caprioara
Catre paduri, ci catre el o duc.
El isi apleaca fruntea cu sfiala.
Apoi se prind alaturi in dans mut
Si se privesc de parca s-ar cunoaste.
Desi nicicand ei nu s-au mai vazut;
Alaturi amandoi alearga, -apuca
Clestarul serii-n coarne ca in clesti,
Cap langa cap nedeslusit se-ntreaba
Cu gafait de soapte omenesti.
Dansand trec prin poiana luminata.
Se departeaza-n trap prin muntii grei.
Si-n urma-n dara lunga se insira
Starnitele copitelor scantei.
Numia izvorul singur a ramas
Cantarile de dragoste sa-si sune
Si sa-si deschida intre copci oglinzi
Sub alta sarutare-a sorei lune.

Prietene, e timpul si noi doi
Spre sat sa ne intoarcem laolalta,
Purtand in suflet roiuri de lumini
Si albe puritati de iarna calda.
Un tren s-aude suierand in munti...
Poate acum, invaluite-n sara,
Fete iubite undeva, vibrand,
Asculta-un tren ce suiera in gara...

(1956)






Rapsodia padurii


Aceasta pagina a fost accesata de 8458 ori.