Zurgalaul
de Nicolae Labis
Fulgi uriasi deasupra tarii cad,
Pe baragane vanturile tipa,
Somn neclintit de iarba si de brad
invaluieste muntii sub aripa.
Cu clinchete zglobii din dunga vaii
Rasuna zurgalaii argintii;
S-apropie de geamuri zurgalaii
Certandu-se cu glasuri de copii.
intregi, intinderile tarii mele
De sunete voioase se cuprind
si impleteste glasuri subtirele
Acest sagalnic, asteptat colind...
Tarziu, cand zarea-n zori sticlea brumata,
Un zurgalau mai rasuna stingher,
Poate-un copil intarziat de ceata
si-mpleticit printre nameti, prin ger,
Suna c-o nefireasca daruire,
imprastiindu-si clinchetele-n stol...
Palind, cuprins de-o veche amintire,
Am stat cu ochii dusi pe geam, in gol.
...Eram firav, parca batut de vant,
Iar tata dus in marsul surd, de chin,
Poate-n transeu, ori poate in mormant,
Oricum departe, in pamant strain.
De groaza avioanelor, prin sate,
S-au tras peste ferestre foi de cort.
Orbeau ferestrele intunecate
Ca intr-un sat de multa vreme mort.
O cetina c-un fir de lumanare
si c-o margica smulsa din suman
Vestea ca, pe vantoase reci, calare,
Din viata noastra-a mai trecut un an.
Zavozii nu latrau in batatura,
Ci scheunau cu vantul pe sub usi.
Flacaii nu mai ajungeau sa ure
Pe la feresti, de unde erau dusi.
Plutea incremenita o tacere...
Nici uratori, nici caini, nimic, pustiu,
Cand, deodata, ca o adiere,
Cu glas scancit, tremurator si viu,
S-a auzit un zurgalau cum suna
indepartat, cum suna subtirel,
De parca noptii ar fi vrut sa-i spuna
Durerile stiute doar de el.
Se auzea de undeva, din vale,
si vantul ineca in rabufniri,
Parca plangea incet metalul, moale,
in palmele-nghetate si subtiri.
si mama sta asa cu fata uda,
Cu gandul dus la tata, ascultand
De unde-i el, nu poate sa auda
si poate nu va auzi nicicand,
Ca poate-acolo, in aceasta clipa,
invaluita-n viscol urias,
Vreo pasare de noapte, rece, tipa
Langa bocancii aspri de ostas...
Am ascultat pana spre dimineata
Cu fruntea rezemata de usor
si mama si-a dus palmele la fata
si mi-a parut ca rade-ncetisor.
il auzeam la geamuri si la usa,
Afara, undeva in infinit...
Cutremurat de friguri si de tusa,
in clinchetele lui am adormit.
. . .
E Anul Nou. stiam noi ce maine fi-va
si ce-o sa mai aduca anul nou?
Un zurgalau stingher din nou porni-va
Prin sate durerosul lui ecou?
Voi, oameni ai pamantului, uitarea
S-a asternut pe sange, scrum si fier?
N-ati cunoscut ce-nseamna asteptarea
si ce inseamna-un zurgalau stingher?
- Am cunoscut cu toti durerea ce e.
Avem la masa cate-un scaun gol.
Sa n-aiba somn si-n tihna sa nu steie
Ei, alchimistii noului parjol!
Nicicand noi nu vom ingrasa ogoare
Asa cum ei ne vad in visul lor,
Prin balarii de foc, nimicitoare,
Sub palarii de foc, nimicitor.
Sculati, voi, boieri mari, s-arata zorii,
Voci tragice pe vanturi se aprind.
Treziti-va, va vin colindatorii,
Acuzatorii, asprul lor colind.
(1956)
Zurgalaul
Aceasta pagina a fost accesata de 4468 ori.
