Ce se intamplase cu Scufita Rosie (II)

Ce se intamplase cu Scufita Rosie (II)

de Nicolae Labis


La poala stincilor rosite
Ne-am intilnit in fapt de seara.
De pe finetele cosite
Mireasma-n vint venea, amara.

Si peste codri negre neguri
Cerneau a cerurilor site,
Fetita isi fringea mihnirea
Pe dunga buzelor umbrite.

Izvoare, line-n mers, intruna
Sunau cu triluri cristaline
Privea fetita grava-n zare
Am intrebat-o: -Ce-i cu tine?

-Nimica - ma gandeam la tata...
Nervoasa-n palida lumina
Si-a aplecat spre ierburi fruntea
De parc-ar fi avut vreo vina.

-Vai, dar esti mare; de ce dorul
Nu poti sa-ti stapanesti defel?
Mai stam in tabara o luna,
Si ai sa fii din nou cu el.

Si-a ridicat spre mine fruntea
Sclipindu-si parul auriu;
-"Dar minte... De-acum pe tata
De-al sa-l mai vad, eu nu mai stiu.

El a fost bun intotdeauna
Si ma lua in codrul des,
Iubea izvoarele si muntii
Iubea pe oameni mai ales.

Il supara tot ce in lume
Nu-i sanatos si nu-i curat;
Eu cinstea si sinceritatea
La el intii le-am invatat.

Daca-am mintit vreodata-n viata,
Mi-a spus, sclipindu-si albii dinti,
Cit rau si cita injosire
Ti-aduci tu insuti daca minti.

E cum ti-ai rasuci obrazul
Ti-ai pune scrum in ochii clari,
Ti-ai coase buzele-ntre ele
Pentru ca altfel sa apari.

Iar altadata, intr-o seara,
Sub pleata negrelor paduri
Mi-a aratat ce grozavie-i,
Ce injosire-i daca furi!

E cum ai rupe de la altii
Bucati din trup, cu pumnul rau,
E cum ti-ai prinde-n piept si-n frunte
Un ciot de brat, ce nu-i al tau...

Era curat la suflet tata
Si-atat de luminos era,
Ca luminoasele izvoare
Se luminau cand le privea.

Stii, sint si oameni rai pelume,
Dar cei mai rai ce s-au gasit
L-au dus in temnita pe tata-
Ei au furat si au mintit,

Si nu stiu cu ce sfori ascunse,
Si nu stiu cu puterea cui
Si-au lepadat din spate vina
De-au pus-o-n largul spate-al lui.

Se zbuciuma acasa mama
Din zori si pina pe-nnoptat,
Dupa dovezi alearga-ntruna
Pe drumurile de prin sat,

Adesea o gaseste luna
Intirziata sub rachiti,
Cum prin noroi si colb isi poarta
Cu greu pantofii scofilciti...

Si-o zgudui un plins, cum vantul
Agita-un zarzar infl;orit.
Nu mila, o caldura noua
In pieptul meu crestea mocnit.

Prietenii, pe-aproape-n goana
Zburdau cu agere avinturi.
Noi doi, tacuti, paream alaturi
Crescuti din verzile paminturi.

-Nu te-ntrista, i-am spus, asculta,
Nu te-ntrista fara pricina,
De n-are vina-o sa revina,
Fara-ndoiala-o sa revina...

Insa-am simtit cum urca-n mine,
Din ea, nelinistea, prin lut...
Ea, limpezindu-si iar privirea
Mi-a spus c-un glas necunoscut.

-O sa revina? Da, dar lumea
Mi-a spus de zeci de ori, de mii
Tu esti fetita-asa de buna!
La tatal tau de ce mai tii?

Si-ades, vazindu-ma-ntristata
Atitia m-au oprit din drum:
Esti fata mare si desteapta-
Cum de nu poti sa-l uiti acum?

Ce-ai spune daca in tot locul
Pe cineva ai sa-ntilnesti
Si-o sa-ti rpete fara mila
Cum de nu-l uiti? Cum nu-l urasti?

El, care m-a-nvatat iubirea
Pentru intinderi mari de nea
Si pentru cinste sufleteasca
Nu-l pot uri! Nu-l pot uita!

Si-a ridicat apoi spre mine
Ochii taiosi, rigizi, de smalt:
-Dar tu? Mai stai cu mine-acum?
Tu nu-mi vei spune ca ceilalti?

M-am scuturat ca de-o povara
Cu ochii ficsi, de minereu:
-De ce-mi vorbesti asa, fetitio?
Cum crezi ca as putea si eu?

Mergeam pe-alee. Inserase
C-o luna mare-n rasarit,
Tot clocotul, zvicnit afara,
Parea acum mai linistit.

-Stiu cit de grea e asteptarea,
Dar spui ca el nu are vina;
Prietena, asteapta-l lina,
Si negresit o sa revina.

Sint inca umbre-n viata noastra,
Sint inca umbre mari, le stiu,
Dar tot le biruie lumina
Acum pe loc ori mai tirziu!

Prietena, duios asteapta;
In timpul asteptarii cinta,
Caci vremea merge mina-n mina
Cu pajera dreptatii, sfinta.

(1967)





Ce se intamplase cu Scufita Rosie (II)


Aceasta pagina a fost accesata de 921 ori.